Am plecat fara sa stiu unde ajung
Cu paşii care-i fac in fiecare seara
Incerc sa te uit, dorul ma doboara,
Ma opresc, te doresc si plang!
Vocea ta pierduta a rasunat in noapte
Pe drumul meu cel fara capatai,
Cand iubire sacra eu ţi-am rostit in soapte:
- Mi-ai fost speranta vietii si-asa o sa-mi ramai!
Imi lipsesti, si ma plimb printre soapte;
Prin viata cu perdea de
Dar voi reveni prin gandurile pictate
Si te voi iubi pana la moarte!
Imi amintesc cand
Ne-am iubit aseara
si intre noi au intrat
Lumini de stele!!
Imi amintesc cand
Aseara ai scris pe sufletul meu
Si eu am citit cu speranta
Toata cartea!!
Imi amintesc cand
Mi-ai promis aseara
Si intre noi s-a lasat
O perdea de liniste!!
Ce frumos va fi cand
De aseara si
de mine!!
Dac-as sti ca dincolo de mare
Dincolo de bine si de rau
E locul sfant de taina si-nchinare
Si-acolo m-as topi...
De Dorul Tau!
Mi-e-atat de dor ca ma cutremur toata
Din care nopti si zile sa te strang?
Si daca-n ceruri m-as sui vreodata
Si-acolo printre ingeri am sa plang...
De Dorul Tau!
Drumul lung si obositor ma face sa ma asez pe o banca singuratica. E aici de mult. A luptat cu lacrimile cerului si cu mania viscolului ... dar a fost si mangaiata de razele calde ale soarelui. De-a lungul timpului a auzit milioane de povesti de iubire si de viata de la cei care se opreau pentru a-si odihni sufletul. Totusi e singură ... asemenea oamenilor, dezamagita de tot ce e in jurul ei. A auzit atatea promisiuni si juraminte si a vazut atatia oameni nefericiti trecand pe langa sau chiar oprindu-se pentru cateva clipe alaturi de ea. Daca ar avea un suflet cu siguranta ca ar suferi. Daca ar putea vorbi ne-ar spune ca gresim. Daca ar avea o inima ar incerca sa ne transmita din sentimentele ei. Dar...n-are suflet, nu are glas si nici o inima. Nu este decat un martor mut al suferintei noastre. E timpul sa ma ridic de pe banca singuratatii si sa imi continui drumul spre necunoscut. Caut ceva, ceva pierdut de mult. Pierdut in simtiri si amintiri ... amintiri devenite dureroase odata cu timpul
Spre orizontul infinit privesc
Si sufletul mi-e plin de nefiresc...
Iar cerul in departari se contopeste
Si cu sperante infinite,el sclipeste..
Din toata fiinta mea...
Din care tu mereu vei fi privit
De ochii mei mari si luminosi
Ce iti multumesc sfiosi!!
Cand visele zboara purtate de ingeri,
Cand inima bate chemandu-te pe tine,
Inchide ochii, voi fi printre soapte si nuferi
Pana in al diminetii zori de zi ce vine..
Ma trezesc speriata...un vis ciudat imi tulbura sufletul fricos si ma face sa deschid involuntar ochii ingreunati de somn.
Dimineata alba si rece patrunde in privirea mea, o dimineata in care eu nu apartin, nu ma regasesc si nu are pic de culoare....nici soare, nici nori...nici ingeri sa ma traga din culcusul meu cald.
Singurul lucru cunoscut in dimineata asta straina este cafeaua...bine ca macar ea ma aduce cu picioarele pe pamant. Nu stiu in ce directie sa ma indrept si ce vreau sa fac?!...nu stiu cum sa imi alung tot ce am in suflet?!...in clipa asta nu stiu nici macar de ce traiesc?!....
Imi lipseste ceva sau poate nimic!… poate e dimineata asta de vina!
Cu siguranta!!....
Imi iau cafeaua si ma urc intr-un colt de pat, acum mi-e un pic mai bine desi tot singura am ramas….insa cu siguranta ca
