Uneori si timpul cere timp pentru a trece...uneori vorbesc cu vocea mea, ma imita si nu inteleg ce spune...nu ma mai recunosc...sunt eu? Sigur sunt eu?!
Spune-mi tu... unde m-am abandonat,sa merg si sa ma caut?!...
Spune-mi tu...unde am gresit,sa incerc sa ma indrept?!....
De ce renunt la vise de teama esecului?! de ce tac pentru a lasa sufletul sa vorbeasca?! de ce plang pentru a-mi seca durerea?! si nu-mi mai ridic privirea catre un viitor in care nu ma regasesc si nu te regasesc?!
Imi raspunzi sa privesc cerul la apus....sa-mi traduc propria tacere...imi spui ca sunt fraze ce-ar fi trebuit scrise intr-o voce soptita, ascunsa dupa un suflet cu chip... un chip ascuns dupa setea de a-si intalni durerea si fericirea, privire in privire, mana in mana, fata in fata?!
Dar asta nu ma ajuta cu nimic!!!!
7 comentarii:
Nu vorbesc în numele altora... Dar numai eu ştiu cât de mult vreau ca timpul să treacă şi să ia în trecerea lui şi durerea mea. Dar nu face asta. Ca un copil capricios, în arată limba şi începe să se învârtă în jurul meu ameţindu-mă şi lăsându-mă în continuare pradă dureri...
Nu mai eu ştiu câte nopţi am plâns şi punându-mi aceaşi întrebare "unde am greşit? spune-mi să-mi îndrept greşeală. spune-mi..." şi nu primeam răspuns...
Şi de multe ori am privit spre apus şi spre răsărit căutând răspunsuri sperând că va fi altfel... Şi de atâtea ori am rămas cu aceleaşi întrebări...
Iar tăcerea... O urăsc... Când nu-mi găsesc eu cuvintele ochii vorbesc de la sine, sufletul îşi face auzit strigătul de disperare încercând să lase iubirea la suprafaţă... Dar...
Dar toate rămân la fel... El nu aude. Nu simte. Nu vede... El pare un chip de ceară ce a uitat să revină la viaţă...
Doar eu... am adâncit şi mai mult întrebările... frământările... iubirea şi odată cu ea şi iluzia...
Uh! Interesantă poză, deşi poate nerecomandată (nu neapărat minorilor, ci aşa... în general nimănui).
Cine este autorul fotografiei?
Draga inimioara, de ce sa fie sufletul despartit de chip? Nu e nevoie sa fie despartite, pot sta impreuna...Iar fericirea si durerea e normal sa stea mana in mana, asa cum atat de profund ai spus...cauta-le si le vei gasi! Scoate-le din adancul inimii tale si traieste-le intens!
Cu drag, o poezie pentru inima ta, pentru inima mea si pentru orice inima insetata de implinirea celui mai frumos vis:
,,Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cît inima în piept îţi cîntă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frîntă
cînd te ridici cu-n steag, mai sus ?
Înfrînt nu eşti atunci cînd sîngeri,
nici ochii cînd în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrîngeri,
sunt renunţările la vis."
- Radu Gyr -
Te invit pe blogul nosru sa contribui la scrierea povestirii interactive ,,Povestea unui inger". te asteptam cu drag!
Uneori avem senzatia ca timpul s-a oprit in loc iar noi ne miscam in cerc. Poate ca si noi ar trebui sa ne oprim atunci...dar rar o facem de teama sa nu ramanem blocati in acea tacere.
Ce tragedie e să vezi un suflet cum se descompune, cum sângerează toată iubirea care l-a zdrobit.
Sunt căderi ce ne înalţă sufletul, dar ochii sunt prea înlăcrimaţi ca să vadă asta.
Trimiteți un comentariu